Eu nu sunt Charlie. Je suis Charlot!


Între a muri de râs și a muri din cauza râsului este o distanță colosală, atât de mare încât ar putea fi măsurată cu ușurință în ani lumină. Tragedia se petrece atunci când cele două extreme sunt aduse laolaltă ca printr-o gaură de vierme, când timpul și spațiul nu sunt numai curbate ci și înecate într-un ocean al deznădejdii, al neputinței, al fricii fără de seamăn față de semenii noștri. Desigur, nimeni nu ar trebui să moară pentru o glumă, indiferent cât de mult teribilism tomnatic zace în măruntaiele sale... o culme a evidenței demnă de a fi repetată cu fiecare ocazie. Însă problema lumii de azi, boala începutului de secol dacă îi putem spune astfel se reduce la un amănunt aparent banal: glumele nu mai sunt văzute ca atare. Simțul umorului de nenumărate ori a fost în totalitate extirpat, iar în schimb a fost inoculată ură, intoleranță și incapacitate de a percepe nuanțele realității.


Civilizația occidentală are prostul obicei de a se comporta ca un adolescent proaspăt intrat în vacanța de vară și, deopotrivă, în călduri, are tendința de a aluneca pe nesimțite înspre decolteul voluptos al falsului sentiment de siguranță, de aceea și impactul resimțit este cu atât mai mare în momentele de disperare dusă la paroxism. De departe, are alonja unui boxer ce primește lovituri în cap cu nemiluita, este băgat în corzi și trimis la podea, ca de fiecare dată să se ridice cu o expresie tâmpă pe chip, fără să realizeze ce i se întâmplă.

Orașul de sub zăpadă


Se spune că eschimoșii folosesc aproximativ 180 de cuvinte pentru a exprima noțiunea de zăpadă, iar pentru ren în jur de 1000. De asemenea, aceștia ar avea un al șaselea simț care îi alertează atunci când se apropie o furtună polară, dezvoltat de-a lungul unei înlănțuiri de generații. Însă nu trebuie să fii eschimos ca să știi când vine polul nord peste tine, să simți când amenințarea plutește în aer, să realizezi că tot microuniversul atent structurat și minuțios modelat pentru a susține o existență confortabilă și de durată se va transforma peste noapte într-un infern alb. Fără a ține cont de eforturile depuse, marele oraș, cu blocuri turn de înălțimi amețitoare și un du-te - vino continuu, devine tărâmul lui scapă cine poate.


Pentru un oraș, iarna reprezintă o paranteză, un rău nu neapărat necesar ci inevitabil, o lungă perioadă de așteptare, căptușită cu peisaje feerice și, în același timp, dezolante. Iarna înseamnă o intrare în stand by. La tot pasul vezi mormane uriașe de zăpadă ce transformă trotuarul într-o cursă cu obstacole și patinoar în aer liber, în timp ce mașinile posace se calcă pe bătături în acordul claxoanelor înfundate. Fără să vrei, ești o particulă din avalanșa de oameni zgribuliți, un eschimos de circumstanță ce se mișcă în reluare prin întinderea albă, la vederea căreia un fost narcoman ar intra pe nerăsuflate în sevraj.

Străzile sunt vii


Marele oraş dă senzaţia că în orice moment al existenţei tale poate să te înghită dintr-un simplu capriciu ca mai târziu să te scuipe la loc pe caldarâm. Întotdeauna stă la pândă, gata să înşface la fiecare colţ de stradă, nu doarme niciodată şi nici nu visează, ia cu asalt pe oricine, oricând, cu zgomotele sale asurzitoare, cu luminile ce orbesc, cu mişcarea continuă a maşinilor, a oamenilor, a vieţii. Zâmbetul clădirilor se transformă treptat-treptat într-o grimasă, abia schiţată şi ea, pe când străzile se golesc de poveşti şi secrete, rămânând un simplu ecou din ce în ce mai firav.

Lăngă Parcul Circului, București
Marele oraş are nevoie de muzică şi nu de zgomot, de poezie şi nu de simple cuvinte, are nevoie de culoare. De aici şi dorinţa, mai mult, nevoia de a duce arta în stradă cu orice preţ, de a vedea cum iau naştere fel de fel de imagini pe ziduri mai înainte reci, inexpresive. Tot felul de imagini, unele de o îndrăzneală nesăbuită, altele pline de umor şi ironie, lovite de ploi şi soare, abia vizibile, în curs de ştergere, şterse.